Ca negura de toamna pe campul solitar.
Grabit s-aduna stoluri si pleaca undeva.
Ma doare vara stinsa si amintirea ta.
Fara folos taria innourata plange,
Incheaga asfintitul baltoaca lui de sange
Si ca o zdreanta uda pe lume cade seara
Prin ceata muntii garbovi abia-si mai duc povara ...
La ce bordei cu geamuri aprinse-n bezna rosii
Voi bate cand a ploaie se vor porni cocosii?
Mi-i dor sa stau la masa sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plange ploaia cu glasul ei domol,
Sa rasfoiesc alene o carte si sa-mi para
Odaia taraneasca prin fumul de tigara
Visatul cuib de calde si blande fericiri –
Porneste lin vioara tristetii-n amintiri.
Scolarule, tii minte? Caietul de latina
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspina
Si inflorea departe un dulce pui de om.
Dar altii scuturara copt rodul scump din pom.
Pe urma alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odata la marginea poemii
Si am intrat in casa si n-am vrut sa mai plec.
Din vinul poeziei beam pana la inec.
Dar nu stiu cum azi vinul a devenit salciu.
Satul de mine insumi un altul vreau sa fiu.
De-aceea poate astazi cand negura se lasa
Ma podideste dorul sa am si eu o casa –
Un pic de bucurie cu altii in comun,
Cui lucruri ne’nsemnate si gingasii sa-i spun –
Ci fara margini ceata pe campul ud se-ntinde
Si nici un geamin bezna lumina nu-si aprinde.
Mihai Beniuc- 1938
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu